Istoria României este bogată și diversă, reflectând o complexitate etnică mai mare decât se crede la prima vedere. De-a lungul secolelor, teritoriul actual al României a fost locuit de persoane de origine africană și asiatică, venite ca soldați, sclavi, mercenari, emisari sau membri ai unor formațiuni militare străine. Prezența lor a fost influențată de conjuncturi militare și geopolitice, care au făcut din spațiul românesc un loc de tranzit, alianțe și confruntări cu implicații internaționale.
În secolul al XVI-lea, prezența africanilor și a „arapilor” (arabilor cu pielea de culoare închisă) era o obișnuință în Europa Occidentală, în special în palatele regale și nobiliare, ca lucrători în porturi și depozite, ca doici sau pur și simplu ca companioni exotici. În Principatele Române, la celălalt capăt al Europei, populațiile de culoare erau practic necunoscute pentru majoritatea localnicilor.
Acest lucru a început să se schimbe în secolul al XIX-lea, atunci când au fost întemeiate sate întregi de „arapi” musulmani. Povestea populațiilor de culoare de pe teritoriul României este inedită și puțin cunoscută publicului larg, reprezentând o pagină aproape nespusă din istoria națională.
Dobrogea, un avanpost otoman, a fost un ținut sărăcăcios, dominat de sate pescărești și turme cu oi. În această regiune, trăiau tot soiul de neamuri, cu origini etnice diferite. Prin anul 1934, un anume pașă Hasan a adus în Dobrogea 145 de familii de arabi, care au fost așezate la Docuz-agaci (Nouă arbori) și în cinci alte sate din prejur.
Aceste comunități au fost soldați otomani, recrutați din provinciile arabe sau nord-africane și lăsați la vatră în Dobrogea. Conform recensământului otoman din 1850, în Dobrogea otomană se aflau 145 de „arapi”, adică aproximativ 0,9% din populație. Cele cinci sate ale arabilor au prosperat de-a lungul timpului, cu mici excepții.
Despre aceste comunități se știu puține lucruri. Cel mai probabil erau organizați după sistemul administrativ otoman, fiind veterani lăsați la vatră și care au primit pământ în schimbul serviciului militar. În anul 1915, antropologul elvețian Eugène Pittard a spus că mai sunt, în toată Dobrogea, doar 14 „arapi”, toți bărbați, fără posibilitatea de a revigora comunitatea. Până în anul 1930, acești arabi dobrogeni au dispărut complet.
În luna martie a anului 1917, Muntenia și Oltenia se aflau sub ocupație germană. Pe acest teritoriu, autoritățile germane au început să transfere, în lagăre de muncă, peste 3.000 de prizonieri africani. Acești africani și indieni erau prizonieri de război, de pe Frontul de Vest, și au fost utilizați pentru strângerea recoltei în Muntenia și Oltenia.
Primele tranșe de prizonieri s-au dovedit a fi prea slăbite, cel mai probabil din cauza hranei puține, dar și a condițiilor improprii de transport. Mulți au ajuns pe domeniile boierului Dumitru Seceleanu din Mărculești. În România, acești prizonieri au avut parte de mâncare și de ospitalitate. De multe ori, hrana era asigurată de localnici, o parte curioși să vadă oameni cu pielea neagră, alții pur și simplu din omenie.
Pe lângă contribuțiile românilor, prizonierilor le erau repartizate și ajutoare de la Crucea Roșie. Acești prizonieri erau foarte veseli și mulți din ei muncitori de câmp, chiar și utilizati la lucru, la vie, prășitul porumbului și altele, plătindu-le cu 10 bani pe ceas. În timpul luptelor de la Mărășești, acești prizonieri au venit la moșia lui Dumitru Seceleanu să-l cerceteze dacă e departe până la Mărășești și pe unde s-ar putea duce și ei acolo. Au fost însă îndemnați să nu se ducă și să-și vadă de treabă.
